COSTINSTEFAN.ro
 
 


Marti, 01 mai 2007

 

          Sunt în Yangon - Myanmar! Totul a decurs normal şi acum, ghiciţi de unde scriu în direct? Nu o să ghiciţi nici dacă vă dau timp nelimitatat! Sunt la o secţie de poliţie - nu sunt arestat - ci la calculatorul şefului de secţie care are acces la internet! În rest nu găseşti internet pe aici decât cu raţia; în jurul meu stau cinci-şase  poliţişti şi râd... sunt bucuroşi că le-am dat cinci dolari! Ce vreţi, vin şi eu dintr-o ţară coruptă! Vă povestesc altădată cum a fost întreaga istorie şi cum am ajuns la poliţie.
          Rapid despre Myanmar… că, dacă stau mult, poliţişti îmi mai cer dolari. Yangonul este un oraş deosebit care m-a cucerit prin curăţenia desăvârşită şi nu are nimic din faima Myanmarului... este un Bangkok în miniatură, însă mult mai curat. Restul mâine… M-am hotărât mâine să plec în Bagan (un oraş faimos din nord) pentru a vedea partea adevărată a Myanmarului; iau avionul dimineaţă (şaizece dolari) şi în treizeci de minute sunt în nord. Acum mă duc să vizitez cea mai faimoasă pagodă, după care voi hoinări până la noapte. Temperatura cred că este de 40ºC, hotelul de patru stele şi mâncarea... pe stradă.
          Bagan! - unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii! Mi-aş dori foarte mult să vă aduc (măcar pentru câteva minute) să trăiţi şi să călătoriţi alături de mine prin locuri la care cu siguranţă mulţi dintre voi nici nu aţi visat vreodată să le vedeţi. Cred că aici unii dintre voi greşesc! Daţi frâu imaginaţiei şi nu vă creaţi propriile limite! Gândiţi, visaţi şi lăsaţi destinul să vă ducă unde vrea el, nu aveţi de unde să ştiţi când, unde şi cum veţi ajunge! Un om fără vise este un om pe jumătate mort! Deci relaxaţi-vă, detaşaţi-vă de problemele cotidiene, puneţi telefonul pe silenţios şi încercaţi să vă imaginaţi că-mi sunteţi alături (cel puţin când citiţi jurnalul). Pun suflet în acest jurnal şi sunt convins că are o putere invizibilă şi o încărcătură care poate să vă ajute să veniţi cât mai aproape de mine şi implicit de locurile pe care le vizitez. Veţi înţelege mai bine «fiind teleportaţi» (mental) în Myanmar…

Ziua 1 în Myanmar…


          Am plecat din Bangkok pe o ploaie marunta care nu s-a oprit deloc de ieri si se pare ca de acum încolo, câteva luni, tot asa o sa fie; deci nu va alegeti Thailanda ca destinatie din luna mai pâna în octombrie. În avionul de Yangon sunt foarte putini calatori si nu stiu cum are compania aceasta profit, deoarece doar jumatate din locuri sunt vândute; probabil si-a facut planuri pentru viitor, sperând sa creasca numarul de vizitatori în Myanmar. Sigur asa o sa fie!
          Din putinii calatori, zece erau turisti germani care veneau pentru prima oara, nu am avut de la cine sa cer informatii despre aceasta tara. Concluzia este clara: Myanmar nu este o destinatie turistica. Nici nu am coborât bine din avion si am vazut o femeie cu o foaie cu numele meu; era Mie-Mie, o fata foarte placuta care vorbeste foarte bine engleza, dar sta rau cu accentul si trebuie sa te concentrezi ca sa-i întelegi cuvintele (e ceva normal la majoritatea asiaticilor). Nu am trecut pe la controlul pasapoartelor, ci am intrat si apoi am iesit pe niste usi si drumuri folosite doar de angajatii aeroportului; m-a lasat sa-mi recuperez bagajul si în acest timp mi-a luat pasaportul si a intrat într-un birou, de unde a iesit cu viza si cu stampila de intrare în tara. Am stat si m-am gândit: oare nu ma baga ea în tara «la negru» si apoi ma aresteaza cineva pentru trecerea ilegala a frontierei ?... dar vazând viza m-am linistit. Foarte prietenoasa, zâmbitoare si modesta - pot sa o caracterizez ca o fata de nota 10 si nu mi-a parut rau ca i-am dat douazeci de dolari, mai ales ca sunt convins ca nu se astepta la atât (a facut mii de plecaciuni când a vazut bancnota, nestiind cu ce sa ma mai ajute si ce sfaturi sa-mi mai dea pentru o tara necunoscuta ca aceasta). M-a urcat într-un taxi (de fapt era un sofer care facea ilegal taximetrie pentru ca nu avea semn pe masina) si i-a spus acestuia unde sa ma duca (ea mi-a rezervat hotelul de trei-patru stele unde stau acum); a costat douazeci de dolari si se afla chiar în centru - nu am vrut sa risc, cel putin în prima zi, sa stau în cine stie ce mizerie (în plus diferenta este foarte mica). La hotel am stat doua minute, am facut rost de o harta, am identificat locurile turistice si am întrebat unde gasesc un internet.
          Lânga mine, la receptie a venit un turist rus care mi-a explicat ca exista internet, dar merge foarte greu, sunt putine locuri (probabil monitorizeaza) si pierzi ore sa trimiti un mesaj… dar îmi vinde un pont pe care îl stie la rândul lui, de la câtiva americani! Daca dau cinci dolari, portarul de la intrarea într-o sectie de politie (care ulterior mi-am dat seama ca era un minister) poate sa-mi aranjeze sa intru pe internet de la secretariat, dar numai astazi ca este zi libera (sarbatoresc si ei ziua muncii!); nu am avut ce pierde si, cu cinci dolari în buzunar, m-am dus la portar care m-a întrebat direct: «Internet?». Am raspuns afirmativ si i-am dat dolarii - altceva nu am discutat, pentru ca nu stia engleza si împreuna cu doi politisti m-am dus într-un birou, tipic comunist, cu masa veche din lemn masiv, mocheta super uzata, perdeaua murdara si un scaun care scârtâia de aveai impresia ca se rupe (ma gândesc ca statea o secretara asiatica, micuta si slabuta pentru ca, atunci când m-am asezat, scaunul era sa cedeze). Am dat drumul la P.C. si tastatura scria semne din alfabetul lor - initial m-am gândit ca nu o sa pot face nimic, dar a venit un birmanez si a schimbat scrisul (tastatura era de fapt cu caractere duble si el a schimbat scrisul în caracterele noastre). Se pare ca s-a aranjat cu acceptul unora «de la nivelul înalt», deoarece ma îndoiesc sa poata cei mici sa faca asa ceva… cred ca banii s-au dus la sefii cei mari! Nu avea internet- explorer, dar am vazut Mozila-Firefox (mai auzisem eu de cuvântul acesta) si am banuit ca si prin el pot sa intru pe net… a functionat! Cu greu am putut sa scriu câteva rânduri si numai ideea ca eram într-o unitate guvernamentala, ma inhiba (initial am crezut ca era politie, deoarece erau toti cu uniforme, dar mi-am dat seama ca ei doar pazeau); în timp ce scriam au mai intrat vreo doi politisti si au vorbit între ei în limba lor, apoi au aratat spre mine. M-am grabit si n-am stat mai mult de zece minute (cam scump internetul aici!). Oare m-ar fi lăsat să sun în România?... si cât m-ar fi costat?...